Mi-am petrecut ziua de astazi facand ordine in toate materialele pe care le detin. Mai am mult de lucru, nu ma asteptam sa fiu capabila din prima zi sa renunt la toate lucrurile adunate de-a lungul timpului si pe care probabil nu le voi folosi niciodata.

Insa faptul ca m-am mobilizat indeajuns incat sa imi fac ordine in materiale ma ambitioneaza sa-mi fac ordine si in idei, si in conceperea noilor creatii, vreau ca tot ceea ce iese din mintea si mainile mele in urmatoare perioada sa fie conform exigentelor mele inainte de a trece testul clientelor mele.

Poate e un semn de maturitate intarziat, poate e inceputul unei noi perioade, tot ce simt acum este ca lucrurile tind sa se indrepte catre directia buna si e ceea ce ma motiveaza sa merg mai departe. Sunt stelute la capatul drumului meu si la un moment dat voi reusi sa le vad stralucind cu putere, luminandu-mi calea.

Culmea e ca niciodata nu scriu cand ma simt prea bine. Cred ca sunt o masochista, de fapt, imi place sa sufar, incerc sa imi complic existenta in asa natura incat sa ajung in situatii semi-imposibile, in asa fel incat mintea mea sa poata face n la puterea m conexiuni pe minut, pana cand presiunea intracraniana va deveni atat de mare incat ochii chiar o sa imi iasa din orbite, si nu de mirare.

Si da, imi place sa scriu fraze lungi. Profa de romana din generala a descoperit chestia asta. Sunt o persoana complicata, asa ca mi se pare absolut normal ca gandurile si modul de exprimare a gandurilor mele sa fie alambicat. Cel putin e bine ca pastrez logica frazei si nu-mi pierd propozitiile undeva in eter, nu?

Eu una mi-as dori sa fiu o zi in pielea sotului meu. El nu. Mi-a spus ca nu si-ar dori sa fie in mintea mea nici macar un minut, pentru ca e sigur ca nu ar face fata. E convins ca imi suprasolicit procesorul si ca e mereu in overclocking. Yeap, I can do geek talk too.

De ce scriu azi? Pai in primul rand nu am cum sa mai adorm la ora asta, 6 dimineata, pentru ca ma asteapta o zi grea, zi plina, zi de munca, zi de aratat ca o diva ce nu sunt si nici nu mi-as dori sa fiu, insa important e ca nu TREBUIE sa adorm acum. Probabil maine.

Am ajuns acum cateva zile la concluzia ca I bitch about everything. Ma mir ca inca mai sunt suportata de prietene. Am depasit prima faza. Am identificat una dintre probleme. Solutia ar fi sa ma opresc. Problema care apare e ca nu prea stiu cum. M-am obisnuit sa ma plang, m-am obisnuit de vreo cateva saptamani sa ma consider o "batuta de soarta" si deja incepusem sa ma complac in situatie. Sa revin la starea mea de buna dispozitie pare un pic aiurea, cel putin s-o fac brusc. Nu ca nu ar fi total stilul meu, dar...parca inainte as incerca sa rezolv cumva problema.

Castigarea potului celui mare de la loterie cade ca solutie. Ca in bancul celebru, eu nu joc, asa ca degeaba mi-as dori. Nu cred in jocuri de noroc, insa cred in soarta. Cam ciudat, nu? Nu cred in celebrul deja "The Secret", insa cred in beneficiile gandirii pozitive. Hmm, cred ca imi place sa parcurg drumul doar pe jumatate, mi-e teama de ce as putea gasi la capatul celalalt. Daca nu-mi place, atunci ce fac, ca de intors sigur nu imi place sa ma intorc, oricat de rac as fi.

Solutia 2 este munca asidua. Solutie agreata de mine. Nu mi-e teama de munca, desi multi considera ca am fost crescuta in puf. Big surprize- NOT! Aici intervine o alta problema, desigur. Nu ma satisface niciodata ceea ce am ca materie prima, sa zic asa. Intotdeauna vreau altceva, imi lipseste ceva, vreau mai mult, ar iesi altceva daca as avea aia si ailalta. Solutia la asta e simpla, vorba romaneasca veche - din rahat se face bici - si culmea e ca in general imi reuseste.Problema e ca asta nu ma satisface complet.

Am probleme cu mine. Ma transform constant in cele n fete ale Evei, ca pentru mine 3 sunt prea putine, am prea multe fatete ale personalitatii. Sunt polivalenta si asta ma face sa ma simt mizerabil. Mi-ar placea sa stiu sa fac doar un lucru, dar ala sa il fac perfect. In schimb stiu sa fac mai multe lucruri, bine, satisfacator, dar nu perfect. Aici ma refer strict la viata hai sa ii zicem, profesionala. In cea personala intervin total alte probleme, mult mai grave, profunde si cretinoide.

Nu sunt perfectionista. Cel putin nu in adevaratul sens al cuvantului. Sunt un pic perfectionista, un pic maniaco-compulsiva, un pic isterica, un pic copil, un pic doamna, un pic...un pic...un pic...
Yeap, da pe din-afara paharul de picaturi de-astea, problema e ca da pe din-afara de tampenii. Daca as avea un banut pentru fiecare gand care imi trece pe secunda prin cap cred ca as fi miliardara. Daca as reusi sa-mi leg ideile si sa compun o poveste despre cum as vrea sa fie viata mea cred ca ar iesi un bestseller, sau macar un scenariu de opera de sapun.

To do list:
- organizare spatiu de lucru in asa maniera incat sa nu umblu ca disperata dupa un lucru care stiu ca era intr-o zona ca parca asa mi-aduc aminte. As castiga timp daca m-as duce la tinta, in loc sa fac pe detectivul de lucruri pierdute.

-aruncat toate rahaturile adunate de-a lungul vremii pe ideea "lasa ca iese ceva si din asta". De-aia se numesc resturi, ca trebuie sa fie aruncate.

-organizarea unei agende de lucru saptamanale, pe care s-o tina hub, ca stiu ca m-ar face sa ma simt useless daca mi-ar spune el ce n-am facut, asa ca sigur voi face tot posibilul sa evit situatia.

-crearea de concepte si lucrat pe colectii, nu pe ideea hai sa vedem ce-o sa iasa.

-mentinerea unei atitudini zen. Isteria, crizele de nervi si reprosurile personale nu mai au ce cauta in viata mea. ATENTIE la extrema cealalta, o stare continua de "lucrurile stau bine" poate diferi grav de realizate si "dauneaza grav sanatatii"

And now the personal stuffies:

-spune-i sotului ca il iubesti zilnic si crezi in asta, nu incerca sa ii arati, ca s-ar putea sa nu se prinda de subtilitati. Nu, barbatii nu sunt mai slow, doar noi femeile suntem mai greu de inteles. Plus la mine se adauga starea continua de "bagat in ceata" prin atitudini necorespunzatoare. Sunt constienta de asta, working on it.

-fa-ti timp sa arati ca o "diva", aspectul neingrijit dauneaza grav privitului in oglinda.

-nu te mai plange, altii o duc mai rau ca tine.

-musca-ti limba de doua ori inainte sa arunci cu venin. Stii ca o sa iti para rau dupa de ce-ai spus si ai invatat de mica ca mai intai gandesti, apoi vorbesti, lucrurile nu ar trebui sa se intample invers.

-fa-ti timp sa iesi la o cafea, suc, window shopping, da un telefon sa te interesezi de soarta prietenelor tale. Stiu ele ca iti pasa si esti totusi o persoana ocupata, dar prietenii nu sunt numai ca sa plangi pe umarul lor. Da share si la vestile bune, nu numai la cele rele

-scrie mai mult pe bloguri. 10 minute de Farmville pot fi inlocuite cu 10 minute de blogareala. Asa iti mai cureti sistemul si nu mai ai vise cu scenarii de filme dramatice noaptea.

Totally, dramatically yours,
Moira.

P.S: Ai prea multe pseudonime. Ok, numele de "scena" te-a ales pe tine, dar alege unul dintre Moira si Julia si ala sa ramana!

Nota: Toate cele de mai sus reprezinta un fel de scrisoare deschisa catre mine. Stiu ca oricum sunt putine persoane care cunosc existenta acestui blog si este citit rar, asa ca imi permit sa imi tin un fel de personal wall aici.
-

Odata, pare atat de demult, mi-am promis ca o sa scriu mai des. Mi-am promis ca o sa ma descarc de negativismul zilnic scriind, mi-am promis ca o sa-mi scriu temerile, pentru a le face mai palpabile si a le invinge mai usor, mi-am promis ca o sa scriu despre momentele zilnice de bucurie, pentru ca am si dintr-astea, pentru a le face sa dureze mai mult.

De multe ori sunt in metrou, pe drum, ma frapeaza o imagine, un cuvant, o intamplare si ma gandesc la ce as scrie despre asta, ma gandesc la felul in care mi-as formula frazele, la sentimentele si emotiile pe care as vrea sa le transmit. Insa momentele astea de cele mai multe ori nu se mai concretizeaza. Am atatea de spus, si atat de putin timp. Am atatea proiecte puse pe hartie, am atatea idei... Mi-e mintea asaltata de tot felul de imagini, de patternuri si de modele, mi-e sufletul incercat de noi emotii, imi vad bucati de vise implinite si vreau mai mult.

Mi-am promis ca pana la sfarsitul lunii sa imi definitivez un proiect. Timpul trece si alte proiecte, ce se vor aratate lumii mai curand, nu ma lasa sa-mi continui proiectele vechi. Le numesc proiecte...nu stiu de ce, nu stiu de unde s-a ivit termenul asta atat de pompos. Am inceput sa numesc targurile evenimente, am inceput sa folosesc cuvinte de o greutate mai mare, mai pompoase, mai ...mature. Nu stiu de ce, insa simt nevoia sa le folosesc pe acestea si nu altele mai simple. Desi deviza mea e sa mentin lucrurile cat mai simple, desi fiecare lucru pe care il infaptuiesc este "spart" in lucrusi si pasi mai mici, cat mai simpli, la un moment dat simt nevoia sa complic lucurile, sa le dau o semnificatie mai alambicata, desi in fond sunt atat de simple sau poate doar simpliste.

Deunazi ma gandeam ca in general le acordam mai degraba o a doua sansa celor rai, crazand cu tarie in puterea lor de schimbare, decat sa le acordam o a doua sansa celor buni, care gresesc o singura data. De ce oare? De ce suntem atat de atrasi de partea intunecata a firii umane si mai degraba suntem atrasi in a crede in ea decat sa cautam doar binele si sa eradicam raul din radacina?

Poate ca pare un nonsens ceea ce am spus, insa fiecare ar trebui sa se gandeasca bine. Cat timp a trecut pana ti-ai iertat prietena/prietenul cea/cel mai bun atunci cand a facut o greseala si cat de repede l-ai iertat pe cel de la care oricum nu asteptai ceva mai bun? De ce ne incapatanam sa le acordam sanse celor ce nu merita, pe cand cei care nu gresesc aproape niciodata sunt ostracizati atunci cand infaptuiesc, omeneste dealtfel, o greseala? Poate multi o sa-mi spuna tocmai pentru ca acei de la care astepti cei mai putin sa greseasca te afecteaza mai tare prin greseala lor, insa nu e normal sa se intample asta. Nu e normal sa acorzi o gravitate mai mare aceleasi greseli, infaptuita de oameni diferiti.

Nu mai am multe obsesii si adictii am avut nu fata de droguri, cum e definitia de DEX , ci fata de unele jocuri ( a se citi WOW) si poate unele parfumuri.

Insa de vreo doua ori pe an, pentru perioade determinate de timp, dezvolt noi obsesii. In general e vorba de momentele cand mi se termina diverse produse cosmetice si trebuie sa imi refac "stocul" sau cand descopar produse noi, cu review-uri foarte bune.

Noua obsesie se leaga de produse cosmetice, desigur, mai exact de machiajul mineral. Desigur ca nu am scapat ocazia sa le incerc. Binecuvantat fie cel care a inventat mostrele. O noua promisiune cosmetica. Acoperire a imperfectiunilor, rezistenta si mega-bonus, sanatate. De ce zic asta, pentru ca machiajul mineral nu contine toate nenorocirile cu care ne-am obisnuit, ca parabeni, parafine si altele asemenea. Nu are termen de expirare, fiind substante anorganice si lasa pielea sa respire. Ce poate fi mai frumos decat frumusete inspirata de natura, cu produse naturale. De o luna tot testez, incerc, combin. Si pana acum rezultatele sunt mai mult decat multumitoare. Insa... more to try. Mai sunt atatea marci pe care trebuie sa le incerc, inainte de a ma declara fidela unui produs.

Momentan astea sunt sample-urile mele. Toate sunt de la Everyday Minerals.

Aparent trebuie neaparat sa incerc si mostrele de la Lily Lolo. Promisiunea de longlasting nu poate sa fie decat extrem de tentanta.

Si acum despre adictii. Am vreo trei parfumuri care se regasesc pe masuta mea de cosmetice in permanenta. Ultraviolet, de la Pacco Rabbane, folosit de prin clasa a 10-a, a treia sticluta deja. Allure Sensuelle- Chanel, descoperit intr-o vacanta si Alien - Thierry Mugler, un parfum care m-a cucerit de la primul "sniff". Si care acum continua sa ma fascineze. De ce? Pentru ca au scos inca doua variante, editie limitata. Alien Eau Luminescente si Alien Sunessence. Piatra reprezentativa, daca la Alien clasic este ametistul, la ultimele este topazul si citrinul. Iar aromele...nu pot decat sa te fascineze.

Cum sa nu te fascineze ceva care arata asa. Daca ajungi sa le si mirosi, atunci o sa fii cucerit fara intoarcere si trebuie sa le ai. Oare ma poate invinovati cineva?

Din cand in cand imi place sa citesc un pasaj scris de Octavian Paler, intitulat "Avem timp...".

Ei bine, in fiecare zi din ultimele 2 luni mi-am tot spus ca o sa imi fac timp sa scriu daca nu in fiecare zi, macar o data la cateva zile. E vorba de unele "chestiute" care ma fac sa vreau sa imi exprim punctul de vedere. Insa de fiecare data pierd momentul. Ori nu merge netul ( Sar'na iLink pentru asta!), ori nu sunt tocmai in locul in care "m-as putea da pe blog".

Astazi am vrut sa scriu despre biciclete. De o luna si jumatate sunt mandra posesoare a unei Cube Access alba, cu accente turcoaz, de care sunt foarte mandra. Imi place ca pot sa ajung mai repede unde trebuie sa ajung, in timp ce fac si un pic de miscare si ma simt si bine fata de aglomeratia din mijloacele de transport in comun.

Daaaaar, jur ca acela care a gandit traseele pentru biciclete in Bucuresti s-a jucat "uneste punctele" cu toate gurile de canal, copaceii si gropile din asfalt. Macar de-ar fi piste pentru biciclete care sa impanzeasca tot orasul, sa stii ca poti sa ajungi unde vrei "safe and sound" insaaaaa.....asta nu o sa se intample in Bucuresti. Piste care se termina brusc, masini parcate fix pe unde ar trebui sa mearga bicicletele, trotuare muuult prea inguste pe unde trebuie sa circule si pietonii, borduri prea inalte intre bucatile care traverseaza strazile...si lista poate continua. Astazi am cazut pentru prima data cu bicicleta...o bordura indaratnica care nu s-a vrut depasita de mica mea mountain bike. O sa treaca, nu-mi fac griji, insa as vrea si eu sa traiesc intr-o tara in care nu se uita pietonii ciudat la mine cand ii dau la o parte de pe pista pe care sunt indreptatita sa circul sau macar intr-o tara in care daca circul pe partea carosabila, macar stiu ca nu o sa fiu claxonata, ca soferii sunt atenti si nu o sa ma trezesc ornament pentru capota.

Eh, oricum ar fi, cat inca sunt in marea hora care e Romania....trebuie sa joc dupa reguli, asa ca...long live Romania, tara tuturor posibilitatilor!

Ieri am realizat ca noi, femeile, avem cu mare parte din pantofii nostri, o relatie de ura-dragoste.

E dragoste la prima vedere cand ii vezi asezati frumos in vitrina unui magazin, ca o vedeta pe scena, in lumina reflectoarelor. Ii vrei, iti imaginezi deja cum ti-ar completa tinuta favorita, deja vrei sa ii probezi. Cand ii probezi si vezi cum iti evidentiaza piciorul, cat de inalta si supla te fac sa pari, aproape ca plutesti pana la casa, sa-i platesti, desi unii iti insangereaza buzunarele. Suferi pe moment, insa nimic nu prevesteste suferintele de mai tarziu.

Zic suferinte, pentru ca pantofii sunt perversi. Te fac sa te simti de parca plutesti pe norisori in primele 2-3 ore cand ii pui pentru prima data in picioare, ca apoi sa isi scoata coltisorii si sa iti basice, insangereze sau sa-ti stranga ca intr-o menghina picioarele, determinati sa te faca sa simti ca o baba trebuie sa sufere la frumusete.

Asta am patit eu ieri, plecata la cumparaturi. De Paste, urmand traditia, m-am inoit. Mi-am luat o pereche de pantofi cu talpa ortopedica, care teoretic, trebuiau sa fie foarte comozi. In magazin pareau mai mult decat ok, comozi, usori, ce mai, pantofii perfecti pentru plimbari si drumuri lungi. Dupa 3 ore de mers....ei bine, s-au transformat intr-un cosmar. Am basicile care demonsteaza asta. Am simtit la un moment dat ca efectiv mi-au taiat circulatia sangvina in degetele de la picioare...si asta in timp ce trecand pe langa unul dintre magazinele marcii de la care i-am cumparat, i-am vazut, stand, frumos aranjati, in vitrina. Am simtit in momentul respectiv nevoia sa sparg vitrina si sa strig in gura mare ca promisiunea de confort pe care ti-o fac, stand acolo, cuminti, este doar o minciuna.

Ajunsa acasa, aproape i-am aruncat din picioare, determinata sa-i arunc...insa, stium cu toatele ca asta nu se va intampla. Voi continua sa ii port, crezand ca o sa se lase, ca o sa cedeze intr-un final, si vom avea o relatie frumoasa, confortabila. Desigur ca asta e putin probabil sa se intample. Voi apela la tot felul de artificii, cel mai probabil...la sosete groase purtate in casa, la spirt aplicat pe interior, la pernute si tot felul de plasturi cu bule, pentru a-i impiedica sa ma faca sa sufar....si asta pana in momentul in care ii voi scoate din uz, probabil out-of-fashion sau uzati peste masura.

Pantofii pot fi o arma puternica in arsenalul unei femei, insa majoritatea barbatilor nu stiu ca de multe ori arma asta se indreapta inclusiv asupra noastra... Relatia unei femei cu pantofii ei poate fi uneori la fel cu relatia cu un barbat, furtunoasa, plina de suferinte si incercari de comunicare esuate...

De ce titlul asta?

Pentru ca desi de vreo aproximativ un an, de cand mi-am schimabat numele de familie prin casatorie, evit pe cat posibil sa am contact cu banca...acum a trebuit sa o fac- imi expira cardul de salariu si eu nu lucrez pe nasturi.

So...plec in pauza de masa, de o ora, sa rezolv problemele cu banca. Un operator de la serviciul lor vocal mi-a spus sa ma prezint la o anumita sucursala, deoarece acolo este deschis contul meu. Eu mi-aduc aminte ca am completat formularul de deschidere al contului la alta sucursala, insa ei imi spun ca nu, trebuie sa ma prezint la alta banca... Zis si facut. Ma prezint la ghiseul sucursalei unde am fost directionata. Cu certificatul (roz) de casatorie, ca sa imi opereze modificarea de nume si de domiciliu.

Stiti cat a durat? O ora si douazeci de minute, pe ceas, de cand am ajuns acolo si pana am putut sa plec. De ce? Pentru ca primul meu contact cu banca a fost in orasul in care m-am nascut, si asta e altul fata de capitala. Si banca nu stie sa opereze modificari decat la sucursala unde sunt inregistrata drept client. Adica, mai exact, in Pitesti. Si da-i cu faxuri, si da-i cu mailuri, si da-i cu telefoane, timp de mai bine de o ora, ca sa imi schimbe doar numele, nu si adresa... Si mai asteapta sa schimbe si adresa, ca nu pot sa completez formularul nou de emitere al cardului pana nu e si adresa cea din noul buletin.

Mi s-a explicat la ghiseu ca voi figura intotdeauna in baza de date a bancii cu prima adresa la care am luat contact cu banca, iar toate modificarile ulterioare trebuie operate la sucursala respectiva.

Ei bine, eu chestia asta nu pot sa o inteleg. Cum e posibil ca in era informatiei si a vitezei, banca sa aiba un asemenea sistem de operare care te leaga de maini si de picioare, te pune sa astepti pentru 2 randuri de informatie modificate, intr-un program care teoretic este disponibil fiecarei sucursale, prin intranet? De ce? Imi da impresia ca fiecare sucursala in parte e o banca de sine statatoare, cu propriile reguli si posibil, propriile comisioane, nu?

Stiti care era solutia cea mai simpla? Ca eu sa-mi pastrez numele si dupa casatorie, sa nu trebuiasca sa mai modific nimic. Eu consider ca mi-am onorat sotul luand numele lui dupa casatorie. Am fost de acord ca nu numai copiii nostri, cei ce vor rezulta din dragostea noastra, sa ia numele lui, ci ca si eu sa port acelasi nume, dovada a iubirii pe care i-o port. Ei bine, aparent banca nu da doi bani pe dragostea noastra, din contra, ma mai si pedepseste cu timpi de asteptare aproape interminabili, pentru ca am indraznit sa plec in alt oras, sa-mi modific numele si sa-mi primesc salariul prin intermediul lor.

Recomandarea mea? Daca va casatoriti si va schimbati numele de familie, aveti grija ca inainte sa faceti pasul asta, sa va inchideti toate conturile....urmand ca dupa casatorie sa incepeti o noua relatie cu banca, cu numele nou, altfel...va creati batai de cap inutile.